Dear Human…

 

Demult, când soarele îmi zâmbea, iar vântul se juca prin buclele mele roșcate, am fost și eu un copil. Unul neastâmpărat, atât de energic, că-mi petreceam mai toate zilele plecat în căutarea unui „ceva” pe care nu-l cunoșteam. Dar îmi lipsea. Nici eu nu știam. Eram bucuros să mă plimb printre oameni. Să cutreier natura.

Aveam și un tovarăș. Un copilaș ce-mi zâmbea mai mereu. Când mă vedea, zâmbea. La el mergeam când trebuie să îmi trimit lacrimile în călătorie. El era cel care îmi ștergea lacrimile, aplecându-se și mângâindu-mă. Era modul lui de a spune că totul va fi bine și că mâine o să zâmbesc iar. Nici azi nu am găsit ce căutam când eram mai mic. Copilul meu nu mai e. S-a dus să cutreiere și alte meleaguri, meleaguri încă nedescoperite.

87df6df53fd00ed79b3758d89a5f3b7e

Când l-am văzut cum se îndreaptă spre poarta îmbătrânită de atâtea plecări, l-am rugat să nu plece. Mi-a întins un bilet cu un scris de om. Un bilet scris din ultimele lui picături de suflet..

„Nu știu cum să fiu un om. Nu pot fi ca alți oameni. Mi-am pierdut zâmbetul undeva pe drum. Mi-am rupt sufletul bucăți și am rămas cu niște cioburi pe care vreau să le lipesc. Dar, trebuie să găsesc lipici. Niște lacrimi mai grele ca ale mele. Trebuie să plec înainte să ajung o epavă. Vreau să fiu iar un vapor care să primească oameni. Vreau să pot plânge de fericire. Vreau…vreau să mă regăsesc. Și pentru asta, trebuie să te părăsesc. Pentru scurt timp, Bucurie. Lasă-mă să-mi plâng sufletul și-o să mă întorc la tine. Promit.”

Iar eu, eu am rămas în mijlocul câmpului, cu vântul ce-mi bate aprig în față și cu lacrimi neșterse. Și-au făcut loc aici. Ele și amintirile cu zâmbetul omulețului meu. Încă nu s-a întors. Dar eu îl aștept. Dacă vedeți un omuleț cu păr lung și privire rătăcită, e al meu. Să îl trimiteți la mine, că nu mai pot de dor.

 

Cu drag,

Cățelul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *