Bunicilor mei, de Crăciun

 

Au trecut câțiva ani de când nu i-am văzut. Niște bătrâni cu chipurile obosite, cu părul cărunt, cu ochii verzi, dar plini de viață. Unul înalt și autoritar, iar celălalt micuț și blând ca un fulg.

Unul a trecut prin faima războiului, iar celălalt a trecut prin comunism, uitând cât de greu era.

Acum, după toți anii ăștia îmi aduc aminte de ei. Mi-i aduc aminte ca modele de bărbăție, de credință, de viziune și speranță. Îmi aduc aminte de ei ca și cum ar fi fost acum o eternitate. Slabi, dar cu energie, te strângeau la pieptul lor ca un bibelou purtat în cel mai mare război al omenirii. Rușinoși, dar fără sfială, se sprijineau de tine pentru că nu mai puteau merge. Aveau mâinile mari, muncite, dar asta nu îi împiedică să se joace cu tine, doar un copil care, speră ei, vei duce o viață la fel de simplă, dar cu o existență mai ușoară. Împărtășeau din bucuriile vieții cu tine, dar și din tristeți, cu zâmbetul pe buze, dar cu riduri care-i dau de gol. Mi-au spus mereu că viața nu e ușoară și mi-au transmis că ultima speranță e Sus.

 

„Așa spuneam Tatăl Nostru înainte să luăm armele în mâini și să plecăm. Cu mulți nu ne-am mai întâlnit niciodată. Nu te gândești la altceva decât la familie și la sânge. La sângele tău, de acasă, pe care nu vrei să-l pierzi”

 

„Lucram zi și noapte, la linii era de muncă mereu. Trenurile erau pline ochi și nu aveai timp să te gândești ce faci, pe bunică-ta o vedeam o dată la 3 luni”

 

Asta-mi spuneau bunicii mei. Astăzi, mă simt dator să-i iubesc mai mult ca întotdeauna. Sărut mâna, bunicule! Aștept clipa în care voi plânge eu în palmele tale!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *