Poveste

Stătea într-un colț. Orice mângâiere a vântului îi trimitea privirea în altă parte. Razele soarelui îi atingeau dulceag rănile, dar le acoperea. Putea privi totul, dar nimeni nu-l vedea. Câteodată, mai glumea cu lacrimile ce-i treceau pragul „Cred că Harry Potter mi-a lăsat mie pelerina lui invizibilă”. Cu toate astea, ducea cu el multe povești ale oamenilor pe care-i vindecase și cărora le-a dat zâmbetul înapoi.

ilo

Din toate călătoriile sale adunase doar durere și lacrimi. Poveștile unor oameni triști cărora le-a arătat mai apoi ce înseamnă bucuria și clipele fericite. Dar, cu fiecare zâmbet oferit, desaga lui devenea mai grea și mai plină de lacrimi și durere. Până a fost nevoit să o pună jos. Nu s-a dat, însă, bătut. A început să ofere bucăți mici din el: le-a dat ba zâmbetul, ba o bucată din veselia lui.

Apoi, a început să se umple de cicatrici. Cu fiecare zâmbet, durerea lui se accentua. În fiecare pas făcut, se vedea o mică urmă de sânge. Azi, s-a retras în colțișorul acela. Îl numea colțișorul lui. Din când în când, mai trimite câte un zâmbet pentru amintirile pierdute. Le așteaptă să se întoarcă. Să mai călătorească și să facă oameni fericiți. Să zboare pe aripile vântului. Să fie legănat de briză.

 

Și să-i fie iar zâmbetul pe buze și fericirea-n suflet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *