Neamurile toate…

„În mormânt, Viaţă….”

Bunica fredona în Vinerea Mare, fragmente de prohod. Ne spunea că Joia și Vinerea erau zile de liniște, de tăcere. Dar nu-și putea termina treaba dacă nu fredona, precum o mamă, cântece de jale pentru un Fiu. Și nu orice Fiu, ci cel al omenirii.

Tăcerea domnea. Simțeai doar mirosul cozonacilor întârziați, a curățeniei, a vopselei albe de pe copaci. Straiele erau împăturite, iar culmile erau goale. Munca făcută de bătrîni era mai silențioasă ca telefonul închis. Se salutau din priviri, plecau capetele și mergeau mai departe. Curtea bisericii era aranjată și pregătită pentru slujba de seară.

          Odată cu dorința soarelui de a merge la somn, nepoții, de mână cu bunicii, mergeau încet, spre locul unde bătrânul cu ochi albaștri și păr alb, îi aștepta. Prohodul răsuna-n tot satul, iar vocile tremurau. Erau mai aproape de cer.

Doliul plutea. Dar, pe lângă durere, un strop de speranță răzbătea.

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *