Vrei?

Povestea noastră a-nceput în cel mai ciudat mod posibil. De la un simplu „scuze” pentru ceva ce-nțelesesei tu greșit.

Simt furnicături în degete. Mi-e dor să aștern cuvinte pe hârtie și să miros iar cerneala proaspătă. Să privesc natura și să făuresc povești, să pot zburda în voie. Mi-e dor să mă pot retrage în brațele tale, să fim doar noi și restul lumii. Să plecăm în munți și să nu mai simțim aerul de oraș.

Aș vrea să pot să-ți scriu și să îți spun cât de mult îmi lipsești. Să mai ieșim odată, pe banca de sub nuc și să stăm doar noi. Să ascult liniștea cu tine și să-ți simt inima. Ușor, simt cum al meu curaj își face drum spre alții. Cum visele mele zboară, iar eu rămân cu amintiri. Cu zâmbete, cu oameni plecați. Cadouri nedesfăcute, lacrimi neplânse, scrisori netrimise. Câteva „ne”-uri pentru care voi purta mereu povara neîmplinirii.

Când l-am întâlnit prima dată, în ochi i se citea indiferența. Se uita la oameni așa cum se uită copiii mici la o jucărie folosită. Privea prin ei, dar nu avea răbdare să le citească sufletele. Sfida zâmbetele, trecea prin viață fără să aibă rădăcini. Plutea în aer, mergea cu vântul, era doar el și restul lumii.

– Vreau să fie bine. Vreau să-i văd zâmbetul. Oare pot schimba ceva, Soare? De ce sunt oamenii triști?

– Copile, aparențele înșeală. De ce încerci să schimbi ceva neschimbabil? E o povară pe care nu o poți duce. Nici măcar furnicile nu se încumetă.

–  Bunicul spunea mereu că oamenii merită să fie fericiți. Știu că se uită la mine de undeva. Vreau să zâmbească și el, văzându-i pe alții zâmbind. Ajută-mă să fac asta.

– Off, nu degeaba ai avut o copilărie așa aventuroasă. Acum înțeleg de ce nu-ți găsești locul. Ia să vedem ce putem face.

Și căută Soarele în desaga lui cu daruri. Puțin praf de stele, raze de lună, bucăți din el, picături de ploaie, miros de floare, câteva clipe și Copilul nostru avea în desagă rețeta fericirii.

Cutreieră lumea și caută oameni triști. Le dă puțin din sufletul lui și pleacă. S-a obișnuit cu ei. Până primesc zâmbetul, parcă plutesc pe-un norișor roz. Mai apoi, zâmbetul le dă puterea să-și mai adauge câteva grade la comportament. Și Copilul nostru mai găsește încă, puterea să facă oamenii fericiți.

Și-am iubit mereu iarna. Și zăpada. Plimbările nocturne, cu tine de mână și urmele pașilor noștri în spate. Și muntele. Și pe noi, cu Alaska, urcând muntele. Și ochii tăi calzi, privirea ta dulce și șoaptele nopții. Și cred că toate astea, le-am iubit mai mult, după ce te-am iubit pe tine.

Dar știi, abia acum poveștile mele au prins contur. Cu tine alături, totul pare nou. Și dornic de explorare. Și vreau să-ți arăt muntele, marea, luna și soarele, vara și iarna, zâmbete, să simți răcoarea aerului curat. Tu vrei?

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *