Parfum de noi

Am fost întotdeauna pasionată de cer. De lună, de stele, soare. Totul avea un nume. Erau povești. Copil fiind, stelele mi-au fost primul ascultător. Le spuneam toate amintirile mele. Uneori zâmbeau, alteori se uitau triste la mine, încercând parcă să-mi facă noaptea mai senină. În nopțile cu lună, mergeam în pod și le priveam. Cocoțată pe un pat din fân, îmi imaginam cum ar fi să pot privi stelele cum le privesc ai mei. Ca pe niște vechi prieteni, o altă familie.

Timpul a trecut. De la verde la albastru, la căprui și negru, am trecut prin toate culorile cu oamenii care mi-au scris povești. Dar, ca orice oameni, au plecat. La început, au lăsat un gol destul de mare. Apoi, am început să-mi scriu poveștile pe pietrele munților.

Am adunat un ghem de energie și l-am împrăștiat. Vedeam zâmbete pe fețele oamenilor. Și asta mă împlinea. Ușor, ușor, ofileam. Și mă-ntorceam la locul meu fericit, să mai fur un strop de stele și să le împart. Apoi, am întâlnit un om cu ochi senini și suflet de copil. Nu știa cum arată viața colorată. Totul era în alb și negru, 0 și 1, if-uri și while. Ținea ascuns un mic secret. Încă era alb. Ținea culorile departe, de teamă să nu uite ce înseamnă să nu fii descoperit. Timpul trecea repede. Uneori zbura. Zâmbetele lui începuseră timid, dar apoi, a devenit fericire.

Timid, dar parcă misterios, cuvintele erau ascunse-n sertarul unde ajungi cel mai greu. Și, ca orice copil naiv, am inceput să prind aripi. Să îi spun din poveștile munților. Să îi descifrez stelele. Am început să conturăm fericirea. Să râdem și să iubim viața. Să zburăm departe, doar cu un gând. Să cutreierăm locuri uitate. Să fim doar noi și lumea.

Știi, dar totul are un final… al nostru încă nu se-arată la orizont.

Încă mai simt ultima ta îmbrățișare. Stăteam la umbra unei amintiri de vară și-mi zâmbeai. Privirea ta trece orice graniță și ajunge până în adâncul sufletului și parcă, parcă, suntem desprinși dintr-o poveste. O poveste scrisă cu fire de nisip și litere desenate de timp. E doar a noastră. Închisă în siguranța iubirii pe care am țesut-o atâta timp.

Bujorii pe care i-am cules ca semn al călătoriilor noastre în curtea bunicilor încă-ți mai poartă parfumul. Cărarea presarată cu pietre colorate are urmele pașilor tăi. Visele mele încă te mai poartă pe meleaguri străini. Și mereu suntem doar noi, Soarele și Luna. Stelele ne zâmbesc îngăduitor.

Apoi, zâmbetele s-au transformat în momente, momentele în amintiri, am început să scriem povestea fără sfârșit. O poveste pe care am rescris-o de multe ori, dar sfârșitul era prea fad pentru tine. Ma simțeam mică, neînsemnată, poate chiar stângace. Timpul petrecut cu tine trecea prea repede. Și totuși, era destul…

    Mai auzi șoaptele primului „te iubesc”? Sau prima plimbare pe munte. Am privit lumea așezată la picioarele noastre. Prima poveste pe care am scris-o din bucăți de frunze și am lăsat-o să plutească pe apă?

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *