Despre nuci și lupi

Lupu-și schimbă părul….

Eram un copil cu câțiva anișori la bord. Nucii erau copacii în care mă cățăram cu drag și unde voiam să stau toată ziua. Dar, într-o zi, m-am lovit. Și-am mers plângând la bunicul meu cu păr alb și ochii senini.

– M-am lovit.

– Dar ce-ai făcut?

– M-am urcat să iau niște nuci verzi. Știi, bunicule, mi-e dor de mâinile verzi și de sare amestecată cu dulce.

– Măi copile, măi. Ți-am zis să nu mai faci asta. Și să ai grijă unde urci.

– Dar, bunicule…..

– Da, știu, promisiunile astea sunt greu de ținut, nu?

– ..dar promit că nu mai urc în copac fără tine.

Acum, după câțiva ani buni, mi-am dat seama că bunicu’ avea dreptate. Chiar și acum, dacă aș avea cum, aș urca în primul nuc și aș fura câteva nuci. Am mai crescut, am căpătat alte preferințe, dar nucile verzi încă au rămas una din cele mai mari slăbiciuni ale mele.

Și oricât de mult aș vrea, oricât de mult mi-aș dori schimbarea, voi fi mereu un mic lup însetat după nuci verz

….dar năravul ba.

 

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *